«În decursul vieÅ£ii mele am dobândit trei certitudini.

Prima: experienţa personală a individului nu este transmisibilă...

A doua sună ceva mai optimist: Gutta cavat lapidem non vi sed saepe cadendo – picătura găureÅŸte piatra nu prin forţă, ci prin cădere constantă; iar o dată cu asta întrezăresc ÅŸansa să se mai găsească ÅŸi altcineva în afară de mine, care să-ÅŸi însuÅŸească cea de-a treia certitudine a mea: forÅ£a supremă, cu care ce-i drept nu obÅ£ii totul, dar în general obÅ£ii fără violenţă majoritatea lucrurilor posibile, se numeÅŸte – compromis.

Aici e locul să mărturisesc că odinioară în tinereÅ£e, în urma experienÅ£ei mele de viaţă de-atunci, adică aceea a unui comunist credul cu caÅŸul la gură, tocmai acest cuvânt îmi mirosea a slăbiciune impardonabilă, a „defetism“ ÅŸi „trădarea“ tuturor idealurilor mele.

A trebuit să parcurg o ÅŸcoală îndeajuns de dură care a dus la arestarea mea ÅŸi în cele din urmă la exil forÅ£at, pentru a reuÅŸi să pricep că cei ca mine, chiar ÅŸi animaÅ£i de cele mai bune intenÅ£ii, ÅŸi în ciuda tuturor avertismentelor primite, n-au făcut decât să-ÅŸi arunce Å£ara lor, Cehoslovacia, din ghearele diavolului Hitler în cele ale satanei Stalin – fiind apoi nevoiÅ£i să-ÅŸi ispăşească ÅŸi îndrepte această greÅŸeală aproape întreaga lor viaţă...

Consensul, azi, ar trebui să arate astfel: fiecare parte se obligă să se supună unui proces cât mai temeinic de igienizare a istoriei, dar după etaloanele proprii, ÅŸtiut fiind că majoritatea oamenilor preferă să se spele ei singuri, ÅŸi nu să le frece ridichea un străin.

ForÅ£a supremă îÅŸi are izvorul ei nesecat: îndoiala. În vreme ce, dimpotrivă, orice „sfântă“ convingere de a deÅ£ine numai tu adevărul – adevărul ÅŸi numai adevărul, adevărul adevărat, se-nÅ£elege, care prin urmare îÅ£i oferă dreptul să-l impui altora prin orice mijloace, chiar ÅŸi prin minciună! – ascunde în sine o primejdie supremă. Este ceea ce viaÅ£a m-a învăţat cât se poate de stăruitor. Oamenii cei mai periculoÅŸi pe care i-am întâlnit vreodată – ÅŸi de care apoi aveam să mă ciocnesc tot mereu – au fost tocmai aceÅŸti fanatici ai adevărului, dintre care unii, cu numai câÅ£iva ani mai târziu, au ajuns să lupte cu aceeaÅŸi patimă ÅŸi lipsă de scrupule pentru un adevăr cu totul opus.

Când îmi readuc în amintire propria mea devenire, constat următoarele: ca scriitor, ca cetăţean, dar ÅŸi ca om am început să exist cu adevărat abia din clipa când m-au năpădit primele îndoieli. Åži iată că ele nu m-au paralizat defel în acea vreme, ci dimpotrivă m-au scuturat ÅŸi „trezit“ într-atât de tare, încât până la urmă am reuÅŸit să pun degetul pe rană, recunoscând cu claritate eroarea mea politică din perioada postbelică, ÅŸi  combătând-o.

La care mai adaug că din acea vreme încoace, de câte ori a mai fost nevoie să mă „bat“, m-am confruntat cu mereu alte îndoieli – ÅŸi asta cu folos, adică punând în joc forÅ£a supremă cu care, ce-i drept, nu obÅ£ii totul, dar în general obÅ£ii fără violenţă majoritatea lucrurilor posibile – compromisul.
Căci: fanaticii au provocat de-a lungul istoriei stricăciuni cu mult mai mari decât scepticii... »

Pavel Kohout